Am fost acolo si am vazut cu ochii mei. Am vazut cu sufletul si am simtit direct in inima. Cand ceri lectii ele vin in forma cea mai speciala creata de univers.
Nu e primul eveniment aviatic dramatic cu care iau contact. Am fost primul reporter - sau printre primii? - care a ajuns la Balotesti in 1995. De fapt eram dj si realizam matinalul "Pauzele de dimineata" de la Radio Contact. In timpul emisiunii, la 9.10 telefoanele au inceput sa sune. Dupa ce am terminat emisia mi-am luat Trabantul si am ajuns la locul care inca fumega. Mai am si azi in minte imaginile acelui imens puzzle negru imprastiat pe camp care a fost candva un avion si aproape 50 de oameni.
Dupa 13 ani m-am mutat foarte aproape de Otopeni, chiar de Balotesti, undeva intre strazile Aviatorilor, Zeppelinului si Zborului. Am aterizat fix pe strada Dorului. Viata mea a inceput sa fie incojurata de zbor si pe afara si pe dinauntru.
La
Banesti Fly-in a fost prima mea "baie" de aviatie. Am venit sambata pe 16 iunie in zbor, ca elev-pilot pe motodeltaplan alaturi de instructorul meu Daniel Dragomirescu. Imi amintesc ca, survoland prin dreptul Ploiestiului am ajuns la o zona plina de stalpi de inalta tensiune si imi tot repeta in casti:
"mergi peste stalp, intotdeauna sa zbori fix deasupra stalpului, nu intre stalpi!". Eram la circa 150m, recunosc ca am primit cu usoara retinere aceasta indicatie dar i-am dat curs, pentru ca, in general, sunt o eleva ascultatoare si am o uriasa incredere in instructorul meu. Chiar am primit un sfat excelent de la un fost elev al lui: "asculta-l chiar si cand crezi ca nu are dreptate!". Dar tot m-am gandit: "pentru ce sa zbori fix deasupra stalpului? Doar se vad foarte bine firele de electricitate!". Si-am zburat mai departe.
Am ajuns repede la Banesti - Prahova iar zborul nu a fost mai lung de 40 de minute incluzand si onorul dat monumentului aerului de pe DN1, o invatatura minunata oferita de profesorul meu. M-am simtit mandra sa ma rotesc usor de 2 ori deasupra lui, precum un vultur, mi s-a parut un gest superb pe care pot si eu, ca eleva, sa il fac in onoarea tuturor celor care au zburat. Curand am aterizat si atmosfera era calda, se simtea cum pacea isi facuse culcus intre dealuri. Soarele incalzea tare si pilotii veneau rand pe rand: motodeltaplane, avioane, planoare. A fost o zi minunata, am participat la concursuri, am bombardat cu pungi de faina la tinta fixa, am cercetat aeronave sau am atipit sub aripa (de mototdeltaplan a) instructorului meu:
Parasutistii au desenat cerul cu rosu si tricolor, Iacarii acrobati au facut spectacol ceresc.
Am trait o zi intreaga printre aripi romanesti. Seara a venit cu un concert Kripton reunion si recunosc ca au cantat ex-ce-lent! Aveam mare nevoie sa dansez si sa imi bubuie un pic urechile, sa cant si sa strig, fusese o zi cu 3 zboruri (ceea ce pentru un elev este de ajuns), fierbinte, o multime de oameni noi, multa traire in prezent. Sufleteste eram epuizata iar dansul nebun in noapte m-a echilibrat, scuturandu-ma de orice tensiune trupeasca... Nu am innoptat acolo, am plecat cu masina la miezul noptii acasa pentru ca duminica la 8 dimineata sa fiu inapoi. Totul arata de parca lunga zi de sambata ar fi continuat intr-o a doua parte a ei.
Dimineata a inceput minunat, s-a dat startul concursului de precizia aterizarii la motodeltaplane, am privit profesionistii - Daniel Dragomirescu, Dragos Gheorghe - dandu-ne lectie dupa lectie pentru ca apoi sa asteptam proba de precizie a aterizarii clasa avioane ultrausoare. Ne stransesem sub umbra aripii motodeltaplanului ca sa le privim facandu-si turul de pista. L-am vazut inca de la sol pe comandorul Petre Lazar pregatindu-se de decolare, ii priveam profilul si, fiind cu statia langa mine i-am ascultat ultimele comunicari, admirandu-i tonul constant si precis "....alinierea la pista si decolarea". Cu o jumatate de ora mai devreme pilotul Mihai Grecea imi povestea despre dansul: "...este pilotul de incercare al uzinei de la Bacau, are mii de ore de zbor, a zburat tot ce se putea zbura!". Se facuse ora 11 si soarele dogorea deja, era ultima proba dupa care urmau premierea si plecarea aeronavelor. Am privit pasarile albe strabatand cerul, erau vreo 4 in aer facandu-si turul de pista. Petre Lazar pilota un avion tip "Festival" si se apropia de pista pentru aterizare. Desi eram cu ochii pe el nici acum nu pot sa povestesc prea multe pentru ca impactul pe care il are vederea unui avion dansand pe firele de electricitate este urias. Mai intai crezi ca e o jucarie incurcata in niste fire ale lui Gulliver, in fractiunea urmatoare iti amintesti ca acolo e un om si ca aceea nu e jucarie, se aude un pocnet, cerul e albastru, strigi "...ce se intampla!??", jucaria alba e cu botul in jos, te astepti sa ramana poate, atarnata acolo dar cade rapid si se infige cu botul in pamant. E, probabil, la mai putin de 1km de noi. Cerul e tot albastru si spun in soapta pilotului "iesi, iesi de acolo!" dar avionul imi raspunde cu o flacara tacuta, botul a luat foc, flacara arde spre cabina pilotului. Instructorul meu suna la 112, dealurile tac, flacara urca, masinile prezente se indreapta spre avionul din care se vede doar coada lui alba. Soarele straluceste. Si de aici totul incepe sa taca.
Dupa o ora, rand pe rand ne-am luat zborul spre hangarele noastre. In tacere. Am spus o scurta rugaciune multumindu-i Comadorului Lazar pentru ce a lasat aici pe pamant. Fie si aceasta lectie, fie si aceasta demonstratie de forta a alegerii modului in care vrem sa mergem dincolo, acolo unde, cum spunea pilotul Dragos Calinescu "zborul este una cu sufletul".
Ne-am urcat in motodeltaplan in aceeasi liniste dar am vazut ca sus erau turbulente, asa cum ne asteptam, in plus intercomunicatia nu mai mergea, asta imi mai lipsea. Mi-e frica si nu pot sa spun. Nu ma aude nimeni. M-am urcat in spate pe locul pasagerului pentru ca orele de scoala se fac in conditii relaxate, nu pe stres. Instructorul meu e in fata dar n-o sa-i strig ca mi-e frica si ca am nevoie sa-i spun asta. Nu era doar frica de turbulente cat singuratatea ce ma cuprinsese deodata stiind ca nu pot sa comunic. Era in sfarsit tristetea care ma ajunsese din urma. O lasasem pe stand-by, bravasem la momentul accidentului pentru a ma concentra pe un posibil ajutor dat oricui ar fi avut nevoie. Si amanasem propria mea tristete. Dar a-nceput sa urle-n mine acolo sus, unde doar motorul, vantul si vocile din capul tau se aud. Era, desigur si emotia instructorului meu care pierduse un prieten si a carui tristete ma cuprindea ca o ceata peste soarele stralucitor. Vorbim prin semne, aratam cu degetul, ne intelegem cumva. Il urmarim pe Mircea cu care mergem in oarecare formatie inapoi spre aerodrom. Ma simt singura, trista si pierduta. Trecem pe langa Ploiesti, respir, hotarasc sa inchid ochii si sa ma echilibrez prin respiratie. Functioneaza pe moment. Strang tare barele prelungitoare ale trapezului.
Pamantul elibereaza parfumuri Dumnezeiesti, campia e dulce-calda, miroase a lavanda, a tei, miroase a ingeri.
Nu mai stiu daca e duminica sau prelungirea lui sambata, dar imi amintesc lectia de sambata dimineata si imi revine in urechi vocea lui Daniel: "... Intotdeauna treci fix peste stalp, nu intre stalpii de electricitate!"
In cateva zile vom zbura din nou. Pentru ca lectiile continua si cine intra in scoala de zbor nu mai are vacanta niciodata. Si nici nu isi doreste.
Ii multumesc frumos lui Florin Mogos pentru poze. (In general, cele frumoase sunt ale lui, alea seci sunt facute de mine cu telefonul, ca imi ardea mai mult de zbor decat de foto).
Sunt alaturi de organizatori, echipa
Asociatiei "Aripi romanesti" care a construit un eveniment minunat, primul "Banesti Fly-in" dintr-o lunga serie. Le doresc cu drag si incredere!
Zborul continua, onorand toti zburatorii care au fost, sunt si vor fi.
Continua zborul !
