Poate pentru ca seamana cu tatal meu, poate pentru poezia lui, poate pentru neputinta mea de a-l cunoaste mai mult in timpul vietii - sau neincercarea mea! - poate pentru nedreptatea paradoxalei noastre linisti de a-i avea alaturi si a nu-i cunoaste cu adevarat pe oameni decat dupa ce mor, pentru toate acestea, probabil, m-am trezit noaptea si de 4 ore citesc, plang, citesc, privesc la Adrian Paunescu.
Iar cel mai mult ma doare felul in care ignoram linistiti si sistematic oamenii ce striga langa noi , oamenii ce soptesc langa noi, cuvintele lor, poeziile lor, obiceiurile lor. Enervantii oameni din jurul nostru! Acei muritori langa care inca nu am gasit iubirea adanca de oameni. Stam cuminti in spatele ecranelor ori pleoapelor inchipuindu-ne ca poezia e nemuritoare. Asa ca o putem citi si maine. Sau niciodata. Poezia sufletului lor.
Si-apoi poetul moare. Si poezia lui incepe cu adevarat sa traiasca. Pentru ca viii cititori nu erau de fapt in viata, dar ei au deschis un ochi citind poezia mortii lui, si daca unii dintre ei vor afla ceva important in timpul acelei clipite, atunci viata lor va incepe... in sfarsit.
"In sfarsit!" - ce expresie bizara a inceputului! Ce adevarat graieste propria noastra limba ciudata, si ce renastere e moartea fie si a unui cuvant!
Chiar de este el cuvantul "moarte", el e doar o poarta, caci pe o usa ne poarta. In romana sau in alte limbi, cuvantul e venit divin si chiar de veti crede ca e "tras de par" mie imi suna asemanator, in prea multe limbi : death=door (engleza) , morte=porta (italiana), la mort=porte (franceza), Tor=Tod (germana), dood,=poort (olandeza), muerte=puerta (spaniola), dod=dorr (suedeza).
Pe porti intram in fiecare zi,
al nostru eu murind spre a se naste
eu cel de azi, eu cea de-acum.
Vedeti, a inceput deja sa traiasca chiar si prin mine. Si daca poezia lui se va revarsa linistit peste noi, facandu-ne pe fiecare un pic mai romani si un pic mai poeti, atunci e bine.
Treaca vers frumos prin vinele poeziei noastre de viata!
Iar cel mai mult ma doare felul in care ignoram linistiti si sistematic oamenii ce striga langa noi , oamenii ce soptesc langa noi, cuvintele lor, poeziile lor, obiceiurile lor. Enervantii oameni din jurul nostru! Acei muritori langa care inca nu am gasit iubirea adanca de oameni. Stam cuminti in spatele ecranelor ori pleoapelor inchipuindu-ne ca poezia e nemuritoare. Asa ca o putem citi si maine. Sau niciodata. Poezia sufletului lor.
Si-apoi poetul moare. Si poezia lui incepe cu adevarat sa traiasca. Pentru ca viii cititori nu erau de fapt in viata, dar ei au deschis un ochi citind poezia mortii lui, si daca unii dintre ei vor afla ceva important in timpul acelei clipite, atunci viata lor va incepe... in sfarsit.
"In sfarsit!" - ce expresie bizara a inceputului! Ce adevarat graieste propria noastra limba ciudata, si ce renastere e moartea fie si a unui cuvant!
Chiar de este el cuvantul "moarte", el e doar o poarta, caci pe o usa ne poarta. In romana sau in alte limbi, cuvantul e venit divin si chiar de veti crede ca e "tras de par" mie imi suna asemanator, in prea multe limbi : death=door (engleza) , morte=porta (italiana), la mort=porte (franceza), Tor=Tod (germana), dood,=poort (olandeza), muerte=puerta (spaniola), dod=dorr (suedeza).
Pe porti intram in fiecare zi,
al nostru eu murind spre a se naste
eu cel de azi, eu cea de-acum.
Vedeti, a inceput deja sa traiasca chiar si prin mine. Si daca poezia lui se va revarsa linistit peste noi, facandu-ne pe fiecare un pic mai romani si un pic mai poeti, atunci e bine.
Treaca vers frumos prin vinele poeziei noastre de viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te invit sa imi spui parerea ta: